Nu știu cum să încep sau ce să spun. Nu știu dacă merită să îmi fac griji din puținele lucruri care mi se întâmplă.
Dar sunt om. Și cad în același păcat, ca toți ceilalți, să îmi fac griji din nimicuri.
Pentru că da, uneori sau de cele mai multe ori, dintr-o banalitate, oamenii își fac griji și își crează probleme cu nervii. Parcă avem o manie de a ne crea singuri griji, din nimicuri cotidiene; parcă avem în sânge nevoia de tragic sau stări tragice, provocate numai din banalități. Pentru că ale naibii banalități, ne dau cele mai mari dureri de cap. Parcă una e să ai probleme adevărate, că nu ai bani sau că ți-ai găsit portofelul gol după ce ai mers într-un mijloc de transport în comun super aglomerat, ceva care să te solicite, dar să te oblige să le confrunți și, cel mai important, să le rezolvi într-un fel, momente în care parcă cineva te liniștește tocmai pentru a nu te panica, tocmai pentru a putea gândi rațional și a găsi o cale de rezolvare.
Dar noi ne facem probleme că nu avem un anumit lucru sau devenim nervoși, antipatici, agresivi cu cei din jur, numai pentru că dieta pe care am ținut-o cu sârguință n-are rezultate vizibile, pentru că am pierdut autobuzul, când oricum știm clar și sigur că oricum va veni altul imediat, și ne vărsăm nervii pe prima persoană care ne bagă în seamă, cu bune intenții, de a ne calma.
Sunt momente în care se strâng atâtea nimicuri și într-un final explodează, că dacă suntem întrebați în acel moment de ce suntem nervoși și avem puterea de a ne opri pentru o secundă furia pentru a gândi ce a pricinuit acel disconfort psihic, descoperim cu stupefacție că nu avem niciun motiv principal.
Însă noi nu mai avem timp de noi. Nu mai avem timp să ne dezamorsăm bombele cu ceas într-un fel sau altul, tocmai pentru a nu ajunge în acel punct tragic în care simțim că suntem depășiți de probleme.
Nu fac teoria chibritului, însă simt că așa e și tocmai pentru că simt așa, mi-aș dori să pot ajuta pe oricine care se simte așa. Eu mă regăsesc și imi dezamorsez toate problemele scriind pe diverse foi din agende vechi, de la vorbe de duh la înjurături de care eu singură sunt uimită că le-am putut spune… Și așa ajung să pot zâmbi pentru prostia pe care am scris-o pe acea foaie neimportantă, să cad în melancolie când scriu amintiri vechi, dar atât de frumoase și vii în minte, care sunt puse în răftulețele sufletului, bine pitite, destinate să apară în situații grele, atât de surprinzătoare în acele momente, amintiri care în mod normal, când ești liniștit aproape că uiți că le-ai trăit cândva. Atât de aproape de tine în acele momente de singurătate apăsătoare…
Uneori aș vrea să mă pot desprinde de trup pentru o zi și să mă pot vedea în tot acel timp ca pe o persoana complet străină, să mă pot critica și aprecia, așa cum o pot face cei din jurul meu. Să fiu practic spectatoarea unei piese de teatru, lungă de 24 de ore.
Sunt curioasă din fire. Și neg afirmația conform căreia curiozitatea a omorât pisica. Poate a omorât-o,dar satisfacția cunoașterii a reînviat-o! 
Oamenii și mai ales românii, au știut întotdeauna să facă haz de necaz, au știut să se distreze poate de 100 de ori mai bine decât noi, pentru că și pe vremea împușcatului oamenii știau să râdă, să organizeze cele mai frumoase petreceri și nu aveau nici televizoare, marea majoritate, ce să mai vorbim de calculatoare sau facebook. Acum facem vizite în ferme și cafenele…virtuale și am evoluat de la “poza noua comm plz returnez” la “Like”-uri.
Ne creem astfel bucurii superficiale și nu investim în noi amintiri cu oameni reali, fapte reale, fiind oameni triști care la bătrânețe nu o să avem cu ce să ne hrănim sufletul avid de amintiri. Pentru că aceste bucurii superficiale, de moment, vor rămâne în captivitatea timpului trecut și nu vor putea fi folosite vreodată la timpul prezent al acelei perioade din viața noastră. Iar când dăm de “civilizație”, nu știm cum să ne comportăm, simțind că trăim numai îmbătându-ne sau destrăbălându-ne în fel și chip. Odată ieșiți din era virtuală nu mai știm să ne comportăm sau să ne distrăm.
Sunt mulți care mă vor contrazice sau vor închide acest articol din clipa în care vor vedea acele lucruri supreme denigrate. Dar eu nu scriu ceva cu care toate lumea să fie de acord; în primul rând e imposibil să faci așa ceva. Și în al doilea rând scriu ce simt și ce gândesc.
Deocamdată ma opresc aici.
Trag aer în piept și merg mai departe.