Paradoxul unui zambet

Dincolo de un zambet pe care fiecare il poarta,  pentru ca asa e frumos sa te comporti in societate, fals, dar si pentru ca e un scut foarte bun impotriva celor foarte curiosi, exista o stare de spirit, care daca ar putea fi vazuta, probabil ne-ar demoraliza sau, in orice caz, ar uimi pe cei din jurul nostru, negativ, cel mai probabil.  Zambeste frumos, oricum nu e ca si cum ar pasa cuiva de tine ca simti ca ti se rupe sufletul in bucatele mici, ca simti ura sau fericire. Zambetul este un scut.  Si atat.Zambetul din pozele facute din obligatie. Pentru amintiri. Cat le-am urat si inca le urasc. Incepand cu zambitul „frumos la camera”,mic fiind, ca sa ai poze frumoase cu ai tai si cand cresti sa le ai ca amintire,  cand poate cu cinci minute inainte sa fie facuta poza primisei o dojana aspra si numai de asta nu iti ardea tie atunci, zambesti frumos pentru albumul de sfarsit de scoala generala/liceu si la final te intrebi daca aia chiar e fata ta sau si-au batut joc fotografii de tine cand ti-au zis sa zambesti asa cum li se pare lor artistic. Zambesti dupa cearta de acasa, cu iubitul sau cu vecina care si-a scuturat covorul pe geam cand aveai geamurile deschise si abia facusei curatenie in camera. Zambesti pentru ca nu vrei sa dai satisfactie acelui cineva sa te vada intr-o altfel de stare decat una  falsa de fericire acuta.
In final noi de ce ne comportam fals? De ce vrem sa fim cum cere societatea si nu putem fi asa cum ne simtim? Pentru ca ne e teama sa ne exprimam sentimentele. Spatiul nostru de confort nu trebuie invadat si automat ca nimeni nu vine sa te intrebe daca te simti bine, cand te vede zambind. Pentru ca nu vrem insistente si intrebari care sa ne puna in situatia sa spunem ce simtim. Ochii ne plang si buzele sunt fericite. Si uite asa, din oameni, devenim roboti. Pentru ca ne setam pe modul „zambeste” si restul e poveste.
Zambeste, „clientul are tot timpul dreptate” si in gand nu ai decat cele mai inventive moduri de a-l bate si da afara din magazin, cele mai subtile replici prin care ii transmiti ca e un idiot notoriu, incheiand, apoteotic cu trimiterea lui in origine samd.
Paradoxul unui zambet? Este tocmai acest lucru: definitia din dictionar este total opusa fata de motivele pentru care il afisam. De cele mai multe ori.
Zambetul afisat pentru ca e fericirea autentica aceea pe care o simtim este atat de rar, incat sunt sigura ca ni le putem aduce aminte acele momente. Restul momentelor in care zambesti sunt doar povesti. Stii cand a fost un moment de fericire autentica si zambetul a fost din inima? Cand aproape iti aduci aminte exact ziua si secunda in care s-a intamplat acel lucru extraordinar. Pentru restul zambetelor, o sa iti aduci aminte mai degraba motivul negativ pentru care ai fost nevoit sa il afisezi. Am dreptate ori ba? Cand vezi o poza in care zambesti fortat nu iti aduci aminte motivul pentru care ai facut asta si nu ai simtit ce ai afisat?
Zambeste, insa fa-o cand simti. Cel putin cu persoanele care te cunosc cu adevarat.  Sau din amabilitate cand primesti produsele cumparate de la vanzatoare. Asta nu costa si nici nu inseamna ca esti altfel decat politicos. Insa, in rest fa-o din inima, cand simti. Un zambet sincer e frumos si exprima mult mai multe decat unul care poate fi considerat oricum altcumva decat cum ii este „menirea”.
Eu inchei aici. Insa am si o curiozitate. Voi cand ati avut,  cel mai apropiat de prezent,  moment de fericire autentica in care zambetul v-a facut sa simtit ca vi s-a blocat fata si nu o mai puteti aduce la starea ei ?

o schimbare

Cu toate ca sunt total impotriva Facebook-ului, am acceptat totusi sa imi fac cont pe aceasta retea de socializare, avand date niste argumente destul de simple si la obiect: imi gasesc prieteni pe care nu i-am mai vazut de ani si mentin o legatura cu cei care sunt la o distanta mare de mine, in cazul meu, peste Ocean… si nu numai.

Insa, sunt in continuare sceptica in privinta sa, asa ca nu sunt sigura ca il voi si pastra. Curiozitatea, intr-un fel, si dorinta de a regasi persoane cu care am pierdut orice legatura m-au determinat sa imi deschid un astfel de cont.

Am vrut sa anunt acest lucru, tocmai pentru ca de fiecare data cand am avut ocazia, am mentionat despre inutilitatea sa, de prieteni cu miile. Ce am sustinut si am apreciat intotdeauna aici e ca poti mentine acea legatura cu persoane care stau foarte departe prin poze.

In fine, sa ne citim si sa scriem sanatosi in continuare.

Pe data viitoare

Cafeaua de la miezul nopţii

Fiecare are vise… iar cel mai mare vis al meu este sã pot cãnta ceea ce am aşternut pe hârtie… am melodia, versurile,mai trebuie trupa… mã rezum doar la versuri… poate o sã-mi fac curaj sã înregistrez şi vocea mea pe versuri… dar mai e pãnã atunci ceva…

The bless

I see your eyes like in a dream,

I’ve almost felt your lips on my skin,

That is why I can explain what made me scream…

A whisper of peace,

A world without pain

And a mystical explain,

Can save my hopeless soul

And free my mind because I knew you were mine

And now the truth is that you lied…

 

You’ve stolen my dreams and killed my soul,

Without remorses,

Now you’re gone,

But keep my letters in your mind

And die a little every time,

You think about how much you lied.

 

I cry a lot and scream with no sound,

Trying to find out my peace,

But it’s not that easy now

To forget in just one day

The one I used to love in every single way.

 

Well die in lies and cry in peace

Because from now you’re in abyss

This is the end of your life

So take your time and bleed ‘till you die again

So you can feel the pain

As I felt your stupid game.

 

 

 

O schimbare de secțiuni

„Cafeaua de la miezul nopții” a apărut din simplul motiv că multe din articolele mele sunt scrise imediat după ce a trecut ora doisprezece noaptea. Însă nu am posibilitatea să le public în acea noapte târzie sau poate nici starea de spirit nu-mi permite sau pur și simplu vreau să recitesc cu alți ochii ce am scris, în următoarea zi pentru a fi sigură că vreau să public acel articol.
Noaptea fascinează, fiind momentul în care pot scrie cel mai bine. Noaptea mă inspiră, contempl Luna, iar stelele, care îi conduc trena albă spre Pământ îmi mângâie sufletul. Iar prezența cafelei într-un asemenea ambient superb, nu poate fi altfel decât frapantă, dar perfectă prin prezența ne la locul ei la o asemenea oră din noapte.
Un strop de cafea și un pic de magie…
Poate este ciudat că scriu la asemenea ore. Dar nu pot scrie vreodată ceva pe timpul zilei. Numai seara sau noapte târziu. Nu contează atât de mult detaliile, cât faptul că această secțiune vreau să o creez pentru articolele scrise imediat după miezul nopții, de acum încolo.
Cred că am o stea a mea care mă veghează și îmi administrează imaginația. Soarele întotdeauna mi s-a părut mult prea dur prin simpla sa prezență pe cer. Îl iubesc numai pentru faptul că face posibilă vederea Lunii, pe timpul nopții.
Trecând peste metafore și alte aprecieri critice, în această secțiune vor fi publicate astfel de articole.
Articolele nu vor mai avea decât titlul „Cafeaua de la miezul nopții”.

Secțiunea „Gânduri” este redenumită „Cutia cu Amintiri” unde voi păstra articolele din vechea secțiune, cu titlurile originale.

„M.S.D” și „Ce mai citim” rămân neschimbate.

Alte articole pe care nu le pot încadra în vreuna din secțiunile mai sus anunțate vor fi postate în secțiunea „Diverse”.

Nu e o schimbare majoră, însă am făcut ordine în ceva ce nu mă mai atrăgea din cauza „dezordinii” virtuale și nu pentru că nu mai îmi place să scriu. Și, de asemenea, din respect pentru cei care mă citesc, sper eu, cu plăcere.

Cafeaua de la miezul nopții(1)

Nu știu cum să încep sau ce să spun. Nu știu dacă merită să îmi fac griji din puținele lucruri care mi se întâmplă.
Dar sunt om. Și cad în același păcat, ca toți ceilalți, să îmi fac griji din nimicuri.
Pentru că da, uneori sau de cele mai multe ori, dintr-o banalitate, oamenii își fac griji și își crează probleme cu nervii. Parcă avem o manie de a ne crea singuri griji, din nimicuri cotidiene; parcă avem în sânge nevoia de tragic sau stări tragice, provocate numai din banalități. Pentru că ale naibii banalități, ne dau cele mai mari dureri de cap. Parcă una e să ai probleme adevărate, că nu ai bani sau că ți-ai găsit portofelul gol după ce ai mers într-un mijloc de transport în comun super aglomerat, ceva care să te solicite, dar să te oblige să le confrunți și, cel mai important, să le rezolvi într-un fel, momente în care parcă cineva te liniștește tocmai pentru a nu te panica, tocmai pentru a putea gândi rațional și a găsi o cale de rezolvare.
Dar noi ne facem probleme că nu avem un anumit lucru sau devenim nervoși, antipatici, agresivi cu cei din jur, numai pentru că dieta pe care am ținut-o cu sârguință n-are rezultate vizibile, pentru că am pierdut autobuzul, când oricum știm clar și sigur că oricum va veni altul imediat, și ne vărsăm nervii pe prima persoană care ne bagă în seamă, cu bune intenții, de a ne calma.
Sunt momente în care se strâng atâtea nimicuri și într-un final explodează, că dacă suntem întrebați în acel moment de ce suntem nervoși și avem puterea de a ne opri pentru o secundă furia pentru a gândi ce a pricinuit acel disconfort psihic, descoperim cu stupefacție că nu avem niciun motiv principal.
Însă noi nu mai avem timp de noi. Nu mai avem timp să ne dezamorsăm bombele cu ceas într-un fel sau altul, tocmai pentru a nu ajunge în acel punct tragic în care simțim că suntem depășiți de probleme.
Nu fac teoria chibritului, însă simt că așa e și tocmai pentru că simt așa, mi-aș dori să pot ajuta pe oricine care se simte așa. Eu mă regăsesc și imi dezamorsez toate problemele scriind pe diverse foi din agende vechi, de la vorbe de duh la înjurături de care eu singură sunt uimită că le-am putut spune… Și așa ajung să pot zâmbi pentru prostia pe care am scris-o pe acea foaie neimportantă, să cad în melancolie când scriu amintiri vechi, dar atât de frumoase și vii în minte, care sunt puse în răftulețele sufletului, bine pitite, destinate să apară în situații grele, atât de surprinzătoare în acele momente, amintiri care în mod normal, când ești liniștit aproape că uiți că le-ai trăit cândva. Atât de aproape de tine în acele momente de singurătate apăsătoare…
Uneori aș vrea să mă pot desprinde de trup pentru o zi și să mă pot vedea în tot acel timp ca pe o persoana complet străină, să mă pot critica și aprecia, așa cum o pot face cei din jurul meu. Să fiu practic spectatoarea unei piese de teatru, lungă de 24 de ore.
Sunt curioasă din fire. Și neg afirmația conform căreia curiozitatea a omorât pisica. Poate a omorât-o,dar satisfacția cunoașterii a reînviat-o! 
Oamenii și mai ales românii, au știut întotdeauna să facă haz de necaz, au știut să se distreze poate de 100 de ori mai bine decât noi, pentru că și pe vremea împușcatului oamenii știau să râdă, să organizeze cele mai frumoase petreceri și nu aveau nici televizoare, marea majoritate, ce să mai vorbim de calculatoare sau facebook. Acum facem vizite în ferme și cafenele…virtuale și am evoluat de la „poza noua comm plz returnez” la „Like”-uri.
Ne creem astfel bucurii superficiale și nu investim în noi amintiri cu oameni reali, fapte reale, fiind oameni triști care la bătrânețe nu o să avem cu ce să ne hrănim sufletul avid de amintiri. Pentru că aceste bucurii superficiale, de moment, vor rămâne în captivitatea timpului trecut și nu vor putea fi folosite vreodată la timpul prezent al acelei perioade din viața noastră. Iar când dăm de „civilizație”, nu știm cum să ne comportăm, simțind că trăim numai îmbătându-ne sau destrăbălându-ne în fel și chip. Odată ieșiți din era virtuală nu mai știm să ne comportăm sau să ne distrăm.
Sunt mulți care mă vor contrazice sau vor închide acest articol din clipa în care vor vedea acele lucruri supreme denigrate. Dar eu nu scriu ceva cu care toate lumea să fie de acord; în primul rând e imposibil să faci așa ceva. Și în al doilea rând scriu ce simt și ce gândesc.
Deocamdată ma opresc aici.
Trag aer în piept și merg mai departe.

REveniRE

Am lipsit mult. Nu incerc sa ma scuz, insa pur si simplu nu am vrut sa scriu „numai sa ma aflu-n treaba „. Poate inspiratie am avut insa pur si simplu am ignorat-o. Pentru prima data, fara remuscare, am pus pixul de o parte si am zis ca „azi nu am chef”. Si ziua respectiva asa, urmatoarea tot la fel, pana am descoperit ca nu am mai scris din martie.

Sincer, nu inteleg unde s-a ingramadit timpul… parca ieri aveam discutii legate de unde mergem de revelion. Mi se pare absurd cat de repede a trecut timpul… suntem la jumatatea anului deja…

Sunt picata din cer acum si sincer nu inteleg si nu constientizez, inca, nici macar faptul ca se termina scoala…

Dar destul despre mine si „n” motivele pentru care nu am mai scris. Ideea e ca a trecut mult timp.

Mi-e greu sa scriu ceva. Concentrarea imi lipseste total, iar inspiratia fuge „la secunda”. E obositor si probabil de asta mi-e teama de faptul ca am scris ceva fara logica.

Vine vara.

Abia am asteptat-o si acum, ca a venit, descopar descumpanita, cat de putin timp am la dispozitie si am intrat intr-o oarecare „criza”, cand am vazut ca multe proiecte de vacanta am nesansa sa nu le fac, desi imi doresc foarte mult aceste „proiecte” sa fie realizabile… si nu pentru ca nu vreau, ci pentru ca nu am timp. fizic vorbind.

As  vrea sa am o zi interminabila. Sau notiunea de timp-in ore- sa nu existe. In care sa pot face tot ceea ce imi doresc. Cum ar fi asta…?

Un moment in care notiunea de „timp” sa nu existe. sa vad pe acelasi cer si luna si soarele, in acelasi timp. In care orice vis sa-l transpun in realitate. Iar cele mai frumoase vise sa ramana in plan real pentru totdeauna.

O vara continua, in care marea sa apara oriunde ne dorim, indiferent in ce oras stam. Concertele sa se repete de cate ori vrem, pentru ca nu l-am putut prinde de prima data. Sa stam la o cafea cu idolul nostru si sa ne stim cu totii intre noi.

Sa fim fericiti.

Oare noi mai stim sa ne bucuram? Sau doar sa observam ca ne mai lipseste ceva?

Lucrurile simple stau in modul in care vedem si simtim noi viata. De noi depinde daca o zi mohorata o vedem frumoasa, numai pentru ca traim sau o vedem groaznica si ne mai cuprind si ganduri necurate.

Un moment.

Gata.

Respira; inspira-expira.

Revino la realitate dar construieste realitatea asta dupa bunul tau plac.

zambeste. fii creativ. foloseste-ti imaginatia.

pe data viitoare

®ThE SamE O(l)dd creature

maybe… or not

Si stiu, multe nu se vad, dar se simt. Si poate ca simtind e mai mult decat daca am vedea un lucru concret, cu o forma materiala. Cateodata relativitatea lucrurilor este mai captivanta si mai frumoasa decat lumea materiala.

Cand zic „relativitate”, ma gandesc la „abstract”; si cand ma gandesc la „abstract”, ma gandesc imediat la sentimente, de orice fel, de la ura, la dragoste, de la sinceritate la minciuna, de la realitate, la spatiul oniric si, de ce nu, de la frustrare, la satisfactie.

Nimeni nu a stiut si nu stie sa explice sentimentele; ce s-au mai zbatut filosofii, dar vremea in care au trait le interzicea ganditul dincolo de elementar, iar dupa, cand a aparut „libertatea”, a aparut televizorul, deci, de ce sa mai gandim(?)

Definitiile sunt rigide si improprii. S-au facut studii stiintifice, incercand sa gradeze diferite sentimente, insa cum ai putea face asta(?) e atat de deplasat sa iei sentimentele separat de fiinta; le dezumanizezi.

Sentimentele nu se masoara in masini, vile si bani. Sentimentele se traiesc, fiecare avand farmecul lui. Orice sentiment este greu pentru trecut, dar atat de imbatator pentru prezent!

Ura… cred ca e cel mai intens sentiment; mai intens decat iubirea de sute de ori. Pentru ca ura o cunoaste numai cel care a iubit intens, candva. Ura este sora vitrega a iubirii; ia toate amintirile ei dureroase si le alimenteaza cu rautate; este diabolica, te satisface complet si’ti pateaza sufletul. Ura e mai mult un orgoliu ranit al iubirii, insa cred ca este o alta fata a iubirii; pentru ca, deseori, gasim in ea o forma dubioasa de iubire.

Povestea aparitiei lor e simpla… gelozia a intalnit intelegerea si, astfel, a aparut iubirea; insa cum opusurile se atrag, insa, nu rezista, gelozia a intalnit posesivitatea, rezultand ura.

Iubirea este o personalitate complexa, fiind loiala, pura, recunoscatoare, dar prea naiva. Ura, indiferent cat de ciudat ar fi, iubeste iubirea, in felul ei, pentru ca ea vede naivitatea sa si nu accepta ca nimeni sa o batjocoreasca. Ura e ancorata in realitate, insa iubirea e prea visatoare, ca sa poata vedea adevarul.

Ura e parsiva; iti lasa impresia ca nu-ti mai pasa de acel cineva la care tineai odata, insa te lasa complet descoperit intr-o intalnire fata in fata cu acea persoana, simtindu-te dezorientat ca un copil, care nu stie daca sa fuga sau sa stea, in fata unui pericol.

E foarte greu sa gandesti rational cand iubesti sau urasti, pentru ca sunt sentimente detasate complet de creier, poate tin, oarecum, de subconconstient, insa ii sunt egale, nu subalterne.

Este greu si poate ilogic ca incerc sa deslusesc ceva asa ambiguu.

feel. smile. believe

tHe SamE oLd mE®

 

Încă un articol…

Nu înțeleg ce înseamnă viața și nici subtilitățile ei ( doar dacă aș face asta aș putea spune că „mă plictisesc”, pe bună dreptate; că am școala vieții, deci nu prea îmi mai trebuie ceva…)
Când aud „mă plictisesc”, înebunesc. Doar să fiu atât de prost dispusă, încât să nu am chef să fac nimic, deci atunci aș putea spune „mă plictisesc”, cu toate că nici în cazul respectiv, nu e prea normal…
Cum, într-o lume a libertății ( aparente, e adevărat; voi aborda acest subiect într-un alt articol, altfel risc să devin de neînțeles), a TV-ului, internetului, cărților, să nu găsești nimic de făcut?!
Nu înțeleg, printre multe altele, televiziunea, tabloidele și rețelele de socializare.
La TV e promovată pornografia, sexualitatea nu mai e un TABU, nici măcar pentru un copil de clasa a doua… Aceleași filme sunt date de aceeași televiziune de zeci de ori, apoi, același film e difuzat și de celelalte posturi… să nu menționez filmele care deja au devenit căpiante, date de Crăciun         (clasicul „Singur acasă”- e cel mai bun exemplu; serios acum, cred că până și actorilor li s-ar părea aberant să se difuzeze filmul lor în fiecare an, cu ocazia aceleași sărbători…). Fenomenul „tânăr și  m-am liniștit” a ajuns să fie absolut banal, nu prea înțeleg ce succes au cu el; probabil e oră moartă pentru televiziune și doar trebuie să umple programul cu ceva… Săracii actori nici nu mai au cu cine să se cupleze măcar; fiecare a fost cu fiecare măcar odată, dar nu-i panică, e atât de liniară acțiunea și seacă în substantă, încât nu are rost să ma chinui să înțeleg ceva… Oare actorii în vârstă au trecută în fișa postului interdicția de a muri, înainte de a filma nu-știu-câte episoade…? Ar fi în stare… Sumbru și sadic…
Știrile-oroare! Toate au căpătat, indiferent de oră sau televiziune, stilul știrilor de la ora cinci… E imposibil să nu se menționeze că un oarecare X a violat-o pe țața Y, pentru că a văzut-o mai neajutorată și fără forță, pentru a se putea apăra, el fiind un taur în toată regula, până în treizeci de ani, care nu are o proastă să-i satisfacă nevoile carnale necontrolate și atunci intră peste mamaia de optzeci de ani, că de… aș fi folosit alt termen, însă ceva m-a reținut; am conștientizat că animalele nu violeaza, nu sunt pedofile și nici nu profită de bătrânele neajutorate… Totuși, un astfel de om, cum s-ar numi, dacă pentru violatorii de minori există termenul de „pedofil”, pentru cel dintâi menționat cum ar fi, „babofil”?! Din nou, nu văd substanța din știri. Parcă zilnic e aceeași poveste, numai numele implicaților în ea și locul în care s-a petrecut evenimentul sunt schimbate… Reality-show-urile-> nu pot să le înțeleg de ce li s-au pus o astfel de titulatură, când toate sunt regizate… În afară de câteva emisiuni, nimic nu mă încântă și acelea difuzate la ore imposibile sau la care eu nu am timp să le vizionez… Fie bine-cuvântat internetul!
În „neam” cu televiziunea sunt și tabloidele. Doamne(!), ziare ieftine, cu titluri roșii, pline de poze cu fete (semi)dezbrăcate, care vor să devină vedete sau, ultima „fitză”, își doresc să ajunga asistente TV și eventual pentru unul din cele mai vizionate emisiuni.
Fete efectiv create din iluzii moarte și inconștiență acută; fără să privească în perspectivă și să se întrebe dacă 
într-un job real ulterior ar mai fi acceptate ca angajate. Cum să-ți dorești să câștigi titlu de „fata de la pagina 5”, așa, vânzându-te aiurea, gratis?? În final, de asta s-au inventat reviste dedicate bărbaților; așa e dublu avantaj: respectivele câștigă bani cu caru’, iar bărbatu’ e fericit. (trist, iar) În toate țările civilizate, astfel de reviste sau ziare cu conotație sexuală sunt în țiplă neagră, departe de ochii copiilor. Aici, de la tabloide, la reviste, toate mai au puțin și sunt puse pe un piedestal, pentru a putea fi văzute mai bine și să și fie luate în considerare. Nu știu cum se face, că orice fată de la clasica secțiune, deja susținută, are un motto profund, cel mai des întâlnit (de mine, în puținele dăți când imi pică în mână așa ceva): „îmi doresc să devin avocat”. Umh, scuzați-mă, cred că avocații pledează la bară altfel decât vă imaginați voi.
Să nu uităm de botu’ roz, ochelarii de soare, indiferent de locație sau starea vremii, o ținută sumară ( sau inexistentă), doar sunt la modă. Parcă a mai trecut era pozelor în oglindă, doar de, s-a schimbat site-ul rețelei sociale, oarecum și moravurile. Esența pozelor totuși persistă. Mai nou, cei care aveau conturi de Hi5, îi critică sau îi jignesc pe cei care încă au contul, că de, ultima „fitză” e FB. Ptiu, drace(!) de când un site e „fitză”?! Eu văd utilitatea lui atunci când ești plecat din orașul natal, țară, să menții legătura cu cei dragi, de acasă. Acolo nu e vorba de poze semi-nud, poze vulgare sau altceva; e strict o amăgire dulce a celor dragi, prin prezența ta, virtuală. De obicei, însă, conturile sunt pentru laude „unde am fost, ce am făcut, ce am băut”… Patetic.
Am răbufnit iar; mulți s-ar putea să mă condamne că nu mă autocenzurez, dar nu cred că am zis ceva nepotrivit și nu sunt atât de ipocrită să mă prefac că sunt de acord cu ceva ce nu sunt și nici atât de lașă, încât să nu-mi mențin punctul de vedere. Voi fi urâtă pentru asta, dar îmi asum acest risc. În final, nu e nimic ofensator, e doar o dorință de a schimba ceva. Vom ajunge să bem o cafea pe FB, să ne facem vizite prin webcam și să povestim
ce-am făcut, pe blog-uri; iar cel mai bun prieten ne va fii canibalul din Mongolia, care a dat de un laptop cu internet. Nu zic că blog-ul e mare afacere, însă, în final e folosit pentru gânduri, prea rar e o camuflare a unei rețele sociale; prea puțin camuflează dorința morbidă de a avea cont, dar orgoliul prea puternic, pentru a face ce face marea majoritate.
Prea sumbru, prea dur, prea real.
Notă:acest articol este un pamfelt. Orice coincidență de nume, întâmplări, trebuie tratate ca atare.

Până data viitoare, numai bine!
Enjoy life, even if it’s a rediculous and pervert bitch.

O tema veche…

Azi am postat si aici 😀

In postul anterior am vorbit despre vulnerabilitate… acum, insa, as vrea sa dezvolt… vulnerabilitatea este o stare de moment, pe care nu o poti comanda, condamna sau controla… Este poate peste puterea noastra sa acceptam asta sau poate desimulam realitatea perfect! Asta depinde, evident, de fiecare…

Nu pot spune ca vulnerabilitatea este o stare continua; este doar un pasaj care leaga realul, de ireal, lumea actuala, cu spatiul oniric. Este doar un flash care face altceva decat sa schimbe timpul, facandu-l sa para acele secunde, o vesnicie… o inchisoare din care simti ca nu ai scapare si ai carei pereti se apropie de tine din ce in ce mai mult…

Vulnerabilitatea este ruda apropiata cu nesiguranta, insa, n-as fi intocmai de acord. Nesiguranta daca exista, este prezenta continuu in caracterul persoanei respective, nu este trecatoare… in schimb te „distruge” in acele momente in care vulnerabilitatea iti cucereste sufletul, pentru ca ajuta,     intr-un mod sadic, pe cea dintai la lupta pentru dominarea sufletului…

Nu vreau sa devin plictisitoare prin ceea ce scriu, dar cred ca e mult mai bine sa scriu ceva, decat sa va spun stiri care devin invechite, din momentul in care au fost publicate; ar fi prea banal si plictisitor sa fiu blog de stiri, cand puteti accesa direct site-uri de asemenea natura…

enjoy life. feel it. taste it

®tHe saMe Old mE

 

Un moment de vulnerabilitate

Când vine vorba de momente drăguțe,imediat le este luat locul de către cele mai neplăcute și patetice întâmplări… Aș vrea să pot opri timpul în loc pentru câteva secunde și să mă încarc cu optimism măcar pentru o perioadă. Dar cum am mai zis, e stupid să cred că aș putea deveni optimista, când eu sunt doar o pesimistă nativă, adică o optimistă realistă; nu cred că era nevoie să mă repet, însă am simțit nevoie să fac asta.
Mă simt poate debusolată… oarecum singură, pentru că sunt momente în care chiar dacă am pe toată lumea alături, tot singură mă simt…
Nu știu exact ce înseamnă singurătatea și mi’e frică numai de noțiunea din dicționar… sunt unele cuvinte pe care aș vrea să le fac să dispară, numai din disperarea de a nu se mai regăsi în realitate; cum ar mai putea exista ceva,  dacă nu ar avea un nume…? Dar nu întotdeauna(sau poate niciodată) poți să-ți îndeplinești dorințele. Sau poate, unii, suntem prea puțin capabili să credem cu toată ființa în acel lucru, pentru a putea fi rezolvată astfel, jumătate din problema care ne apasă… sau pe care ne-o dorim rezolvată… Știu, poate aberez și poate nu oricine se regăsește în spusele mele, tocmai pentru că acea persoană are puterea sau naturalețea să facă ce nu pot eu: să nu lase niciun gol neumplut; nicio îndoială nu lasă să-i apară în suflet… Nu știu exact ce m-a împins să scriu un astfel de articol; poate dorința de mai bine, disperarea de regăsire de sine… nu știu sunt toate și niciuna; sunt toate noțiunile opuse, în continuă luptă de dominare a sufletului meu, iar eu nu pot să fac nimic, decât să fiu părtașă la ceva ce nu-mi doresc și nu pot controla… sau poate doar o incapacitate, a mea, de a mă descoperi cu adevărat.
Sunt multe lucruri despre mine care nici măcar eu nu le-am descoperit și parcă mă simt uneori incompletă sau simt veșnic că-mi lipsește ceva. Nu pot face nimic, decât să sper că în căutarea mea continuă de găsire a unui lucru a cărui existență nu i-o cunosc, a cărui nume îmi este străin, dar care aș știi din momentul în care l-am găsit că era  ce-mi lipsea, poate atunci aș putea să mă consider cu adevărat cu suflet deștept… pentru că și sufletul are inteligență nativă, căruia nu-i trebuie nimic altceva decât atenție oferită de posesorul lui și multă răbdare.

Believe. Feel… Dream… 
ThE saMe oLd mE